Cine sunt eu la menopauză? O identitate cu bufeuri

Într-o zi, Gina privea un trandafir din curtea ei și nu reușea să-și amintească numele florii. Îl recunoștea perfect, dar cuvântul „trandafir” parcă se rătăcise undeva între minte și gură. Gândul care a speriat-o cel mai tare a fost simplu și copleșitor: „Ce se întâmplă cu mine? Ce e cu ceața asta din capul meu?”

Dacă treci prin această etapă a vieții, poate ți se pare cunoscut: intri într-o cameră și uiți de ce ai venit acolo, te trezești la trei dimineața cu trupul în flăcări și mintea plină de griji, plângi la o reclamă și, cinci minute mai târziu, râzi de tine însăți. Nu ai schimbat nimic în felul în care trăiești, și totuși dormi mai greu, obosești mai repede, iar hainele preferate au început brusc să te strângă.

Bine ai venit în etapa în care, după o viață întreagă petrecută construindu-ți identitatea, tocmai când credeai că ai reușit să spui „asta sunt eu”, menopauza te face să te întrebi din nou: „Și acum cine mai sunt?” Menopauza nu vine cu o dată fixă în calendar și nici cu un anunț oficial. Nu arată la fel pentru fiecare femeie — unele îi simt prezența discret, altele trec prin schimbări care le dau viața peste cap. Poate să-și trimită semnele cu ani buni înainte: somn fragmentat, oboseală, anxietate, iritabilitate, dificultăți de concentrare, variații de greutate sau scăderea dorinței sexuale. Și, de cele mai multe ori, punem toate acestea pe seama altor lucruri — „sunt stresată”, „am prea multe pe cap”, „nu mai am voință” — fără să ne gândim că ar putea fi, de fapt, primele semne ale perimenopauzei.

Important de reținut: menopauza este o tranziție biologică firească, nu o boală. Dar firesc nu înseamnă neapărat simplu. Corpul se reorganizează, hormonii fluctuează, iar toate acestea influențează felul în care dormim, gândim, simțim și ne raportăm la noi înșine. Dincolo de simptomele fizice, există însă o provocare mai subtilă și, uneori, mai grea de dus: criza de identitate care vine odată cu întrebarea „Cine sunt eu acum?”

Pe lângă schimbările trupului, se clatină și câteva dintre reperele prin care am fost învățate, ca femei, să ne măsurăm valoarea: tinerețea, fertilitatea, disponibilitatea permanentă pentru ceilalți, frumusețea „fără efort” și capacitatea de a duce totul fără să obosim niciodată. Apar gânduri de genul: „Dacă nu mai am aceeași energie, mai sunt eu cea puternică? Dacă trupul meu se schimbă, mai sunt atrăgătoare? Dacă nu mai simt aceeași dorință, mai sunt femeie? O să mă mai iubească partenerul meu?”

Răspunsul este da — ești femeie, întreagă și valoroasă, exact așa cum ești acum. Feminitatea nu locuiește în ovare și nu dispare odată cu dorința sexuală. Valoarea unei femei nu se măsoară în nivelul hormonilor ei, iar viața intimă nu primește termen de expirare odată cu ultima menstruație. Dorința poate scădea temporar, corpul poate avea nevoie de sprijin suplimentar, iar intimitatea poate căpăta alte forme de apropiere — la fel de valoroase, doar diferite.

Un motiv pentru care multe dintre noi ajungem nepregătite la această etapă este tăcerea din jurul ei. În multe familii, despre menopauză s-a vorbit puțin sau deloc — uneori din rușine, alteori din lipsă de informații sau pentru că discuțiile despre corpul femeii erau considerate „nepotrivite”. Așa ajungem să trecem prin schimbări majore fără să știm ce ni se întâmplă, iar lipsa răspunsurilor lasă loc fricii să se instaleze.

De aceea, cred cu tărie că avem nevoie să vorbim despre menopauză într-un mod firesc, în care medicina, psihologia și experiența reală a femeilor să stea la aceeași masă. Să discutăm deschis despre durere, anxietate, sexualitate, insomnie, tratamente și relația cu propriul corp, fără jenă și fără rețete universale valabile pentru toată lumea. Povestea altei femei ne poate ajuta enorm să recunoaștem ce trăim noi înșine, dar nu ne poate oferi soluția — aceea vine mereu personalizată, de la un specialist. Nu ne tratăm „după ureche” și nici după sfaturile găsite pe rețelele sociale. Orice tratament trebuie discutat cu medicul și adaptat istoricului medical, simptomelor și nevoilor fiecărei femei în parte.

Câteva lucruri practice care chiar ajută în această perioadă: ține un jurnal al simptomelor, ca să poți vorbi concret cu medicul despre ce trăiești; nu amâna programarea la ginecolog sau endocrinolog doar pentru că „poate trece de la sine”; caută mișcare regulată și somn de calitate, chiar dacă la început pare imposibil; și, mai ales, permite-ți să ceri sprijin — de la partener, de la prietene, de la un terapeut — fără să simți că ești o povară.

A te împrieteni cu mintea ta la menopauză nu înseamnă să te prefaci că e minunat când nu dormi sau când nu te mai recunoști în oglindă. Nu e o soluție să-ți acoperi disconfortul cu „gândire pozitivă” forțată. În schimb, poți avea grijă să nu adaugi suferinței fizice și povara felului în care te judeci pentru ceea ce trăiești. Poate ajuta enorm să-ți spui, cu blândețe: „Trec printr-o schimbare și am nevoie de timp ca să mă adaptez” — în loc să interpretezi fiecare schimbare ca pe o dovadă că „mă ofilesc” sau „mă pierd pe mine”.

Psihologul clinician, sexolog și psihoterapeut Gina Păiș vorbește cu multă sinceritate, umor și curaj despre propria întâlnire cu menopauza — despre nopțile albe, kilogramele apărute fără invitație, anxietate, bufeuri, ceață mentală și un libido care, cum spune chiar ea, „dispăruse în neant”. Povestea ei, ca și a atâtor altor femei care trec prin această etapă, ne poate ajuta să privim mai atent ceea ce trăim și să ne căutăm propriile răspunsuri. Pentru că a vorbi despre menopauză este important, dar abia acțiunea concretă — o programare la medic, o întrebare pusă la timp, sprijinul cerut unui specialist — este cea care schimbă cu adevărat felul în care trecem prin ea.

Sursă: Revista PSYCHOLOGIES Romania (psychologies.ro)