wellness

Eleanor Buchanan: ce înseamnă cu adevărat „acasă”

⏱ 6 min de citit

Sunt povești care te fac să te oprești din citit și să te întrebi: eu unde mă simt acasă? Romanul Fiicele mării, scris de Eleanor Buchanan, pune exact această întrebare, prin patru surori, patru pietre misterioase și o călătorie care traversează Scoția, Ceylon și Australia. Am stat de vorbă cu autoarea despre familie, dor de casă și despre felul în care trecutul ne modelează fără să ne dăm seama.

De unde a pornit totul

Buchanan povestește că ideea cărții s-a născut lângă pietrele preistorice de la Callanais, de pe Insula Lewis. Stând lângă acele monumente vechi de mii de ani, a simțit ceva ce multe dintre noi am trăit măcar o dată: senzația că, oricât de mult s-ar schimba lumea, emoțiile umane rămân aceleași. Durerea unui părinte, dragostea dintre surori, dorul de casă combinat cu nevoia de a explora lumea — toate acestea traversează epocile neschimbate.

E un gând frumos de păstrat și pentru viața noastră de zi cu zi: tehnologia evoluează, orașele se transformă, dar nevoile noastre emoționale fundamentale — de apartenență, de conexiune, de a fi înțelese — rămân constante.

De ce contează să trăiești locurile despre care scrii (sau vorbești)

Un sfat valoros pentru oricine vrea să scrie autentic, fie că e vorba de o carte, un jurnal personal sau pur și simplu de a povesti o experiență: autoarea spune că nu ar fi putut scrie convingător despre un loc pe care nu l-a vizitat. Nu e vorba doar despre cum arată un loc, ci despre cum miroase, cum sună, ce simți cu adevărat acolo. Aceste detalii senzoriale sunt cele care transformă o amintire sau o poveste într-o experiență vie pentru cel care ascultă sau citește.

Dintre toate locurile din roman, Scoția rămâne cea mai dragă inimii sale — moștenire de la mama ei, scoțiană la origine. Chiar dacă nu se simte „scoțiană”, simte o legătură profundă cu acel pământ sălbatic și frumos. E o lecție bună pentru noi toate: nu trebuie să fim „de acolo” ca să simțim că un loc ne aparține sufletește.

Cum călătoriile ne schimbă felul de a privi lumea

Unul dintre cele mai practice sfaturi din acest interviu este despre atenție. Buchanan observă că atunci când călătorești, devii mult mai atentă la detalii decât atunci când ești acasă și le iei de-a gata. Pentru documentarea romanului, a revizitat fotografii vechi din călătoriile sale în Australia și Sri Lanka, reamintindu-și senzații, mirosuri, lumini.

O experiență neobișnuită din trecutul ei — perioada în care a lucrat ca bucătar la o fermă de vite din Outback-ul australian — a ajuns direct în paginile cărții, în scena în care personajele Iris și Guy îmblânzesc cai sălbatici. E o dovadă că, uneori, cele mai neașteptate episoade din viața noastră devin, mai târziu, materialul din care construim cele mai frumoase povești.

Ce înseamnă „acasă”, de fapt

Aici lucrurile devin cu adevărat emoționante. Buchanan vine dintr-o familie de nomazi — născută în Africa de Vest, cu strămoși plecați spre Ceylon și Australia în secolul al XIX-lea. Mărturisește că și-ar dori să simtă acea apartenență profundă față de un loc anume, așa cum o simte personajul ei, Iris, față de ținutul fictiv Skara. Dar pentru ea, „acasă” nu înseamnă neapărat locul în care te-ai născut sau pe care îl revendici prin origine.

Definiția ei e una pe care merită s-o ținem minte: acasă este un sentiment de confort și familiaritate, un loc pe care îl înțelegi și care te înțelege. Nu ține de peisaj, ci de oameni. Este o reflecție valoroasă pentru oricine s-a mutat, a emigrat sau pur și simplu simte că nu aparține total niciunui loc — apartenența se poate construi, nu trebuie moștenită.

Legătura cu propria istorie de familie

Romanul are rădăcini reale în povestea personală a autoarei. Un străbunic a trăit în Ceylon în anii 1870, iar o străbunică a emigrat în Australia. Când a vrut ca personajul Iris să ajungă în Australia printr-o călătorie anevoioasă, a studiat rutele maritime din anii 1930 și a descoperit că acestea treceau prin Colombo — exact pe urmele propriei familii.

Un sfat pentru cele care vor să-și exploreze arborele genealogic: uneori, cele mai neașteptate conexiuni dintre trecut și prezent apar atunci când cauți informații concrete, nu doar amintiri vagi.

Moștenirea de 400.000 de cuvinte

Poate cel mai fascinant detaliu din acest interviu este despre străbunicul Bertram Fulke Hartshorne, supranumit Bertie în familie, care a lăsat în urmă peste 400.000 de cuvinte în scrisori trimise din Ceylon în secolul al XIX-lea. Editând aceste scrisori ani la rând, Buchanan mărturisește sincer că nu e sigură că i-ar fi plăcut de el ca persoană — era, spune ea, snob și condescendent, un produs tipic al epocii sale. Totuși, a ajuns să-l cunoască profund prin cuvintele lui, iar umorul involuntar din scrisori a devenit baza unei cărți ilustrate publicate pe cont propriu, Grandfather’s Snakebite.

E o reflecție importantă despre moștenirea de familie: nu trebuie să fim de acord cu strămoșii noștri sau să-i idealizăm pentru a le prețui poveștile. Uneori, cel mai mare dar pe care ni-l pot lăsa este pur și simplu adevărul despre cine au fost.

De ce păstrăm obiectele vechi

Cu un doctorat în studii medievale în spate, Buchanan a petrecut ani analizând documente vechi de instanță, scrise de mână în secolul al XVI-lea. Spune că simțea, uitându-se la acele pagini pline de greșeli și corecturi grăbite, ca și cum s-ar fi uitat peste umărul celui care le-a scris.

Această pasiune pentru obiectele care păstrează urme ale trecutului e un îndemn frumos pentru noi toate: păstrați scrisorile de familie, fotografiile vechi, obiectele moștenite. Nu doar pentru valoarea lor sentimentală, ci pentru că, așa cum spune autoarea, fiecare obiect poartă în el povestea cuiva care l-a făcut, l-a folosit și a avut grijă de el — o legătură reală și tangibilă cu trecutul, pe care merită s-o transmitem mai departe.

Sursă: Revista PSYCHOLOGIES Romania (psychologies.ro)

Distribuie
Facebook WhatsApp Telegram X

Citește și

#5pasidebine este partener LIXRA Media Intelligence Network