Când succesul nu mai este suficient pentru tine

Despre identitate, schimbare și curajul de a nu ști încă cine devii

Sunt zile în care te uiți la viața ta și, pe hârtie, totul pare așezat: ai o carieră construită cu multă muncă, o relație, poate o familie, un apartament plătit sau aproape plătit, un CV de care ai putea fi mândră. Și totuși, undeva în tine, se strecoară o propoziție pe care o aud foarte des de la femeile cu care lucrez: „Simt că-mi lipsește ceva”.

Nu e un semn că ai greșit ceva sau că tot ce ai construit nu mai valorează nimic. E, mai degrabă, un semnal că s-a creat o distanță între cine ai devenit și cine simți, de fapt, că ești.

După ani de lucru cu oamenii — întâi ca medic, apoi ca trainer și coach, iar acum tot mai mult prin lentila psihologiei — am învățat că nu ne lipsește mereu motivația. Ne lipsește, de multe ori, permisiunea de a ne opri suficient de mult timp cât să auzim ce ni se întâmplă cu adevărat. Pentru că viața poate merge înainte foarte bine chiar și atunci când tu nu te mai regăsești în ea.

Între ceea ce am devenit și ceea ce simțim că suntem poate apărea o distanță — și e important să o observăm, nu să o ignorăm.

Când ceea ce ai construit nu te mai reprezintă

Trăim adesea cu iluzia că identitatea e ceva ce primești o singură dată, ca și cum la un moment dat afli cine ești și apoi nu-ți mai rămâne decât să devii tot mai bună în varianta aceea de tine.

Realitatea e că suntem într-o continuă transformare. Trecem prin relații, pierderi, schimbări ale corpului, ale carierei, ale rolului din familie, iar ceea ce ni se potrivea perfect la treizeci de ani poate să nu ne mai reprezinte deloc la patruzeci sau cincizeci. Un rol care ne-a oferit siguranță la un moment dat poate începe, mai târziu, să ne strângă ca o haină prea mică.

Aici apare frica: „Dacă nu mai sunt femeia care am fost, atunci cine sunt?”. E important să nu grăbim acest răspuns. Între o identitate care nu ne mai încape și una care încă nu s-a conturat există o perioadă firească de „nu știu” — și acest „nu știu” nu e un eșec. E, de multe ori, chiar începutul schimbării.

Blocajul: frână sau formă de protecție?

Când o femeie îmi spune „Mă simt blocată”, nu mă grăbesc spre soluție și nici nu întreb imediat „Și ce ai de gând să faci?”. Prefer să explorăm, cu blândețe, ce se întâmplă în acel blocaj — pentru că aproape mereu acolo coexistă două mișcări opuse: o parte din noi vrea să meargă înainte, iar cealaltă trage frâna din toate puterile.

Putem să ne dorim o schimbare profesională și, în același timp, să ne sperie teribil pierderea siguranței financiare. Putem să ne dorim să fim văzute, dar să ne temem de ce s-ar întâmpla dacă oamenii ne-ar vedea cu adevărat. Putem tânji după apropiere, știind că orice apropiere reală ne expune și la posibilitatea de a fi dezamăgite.

Blocajul e, de multe ori, un compromis — nu doar un obstacol, ci și o formă de protecție. Poate proteja o imagine despre noi construită cu multă trudă, o relație, apartenența la o familie sau partea vulnerabilă din noi care a învățat de mică faptul că greșelile costă sau că iubirea vine la pachet cu anumite condiții.

Un sfat practic: data viitoare când te simți blocată, încearcă să nu te critici pentru asta. Întreabă-te, în schimb: „Ce anume protejează acest blocaj în mine?”. Uneori răspunsul e mai blând decât te aștepți.

„Dar eu ce vreau, de fapt?”

Succesul complică uneori lucrurile mai tare decât eșecul. E mai ușor să accepți că nu ești bine atunci când lucrurile merg prost. Mult mai greu e atunci când, aparent, totul merge perfect.

Ai promovarea, casa, relația, oamenii care te apreciază — exact lucrurile despre care, acum zece ani, spuneai că te vor face fericită. Și totuși, liniștea nu vine. Sau vine pentru câteva luni și apoi se evaporă.

„Și acum ce fac?”

E o întrebare profundă, pentru că aici începe, poate pentru prima dată, o separare între ce ai vrut și motivele pentru care ai vrut acel lucru. Descoperim uneori că am devenit foarte bune la a trăi o viață imaginată parțial de altcineva: de familie, de mediul în care am crescut, de ideea socială despre succes, de frica de nesiguranță sau de nevoia de a demonstra ceva cuiva.

Apoi apare întrebarea incomodă, dar esențială: Dar eu ce vreau acum? Nu ce am vrut la douăzeci de ani, nu ce ar trebui să vreau, ci ce vreau eu, femeia care sunt astăzi.

Putința de a schimba ceva

Îmi place cuvântul „putință”, pentru că e diferit de obligație. Nu spune „trebuie să schimbi”, ci spune că există posibilitatea unei mișcări, atunci când ești pregătită pentru ea.

Nu putem schimba mereu totul — există responsabilități, limite financiare, copii, părinți, relații, angajamente, iar viața reală nu se rescrie ca o pagină albă. Dar între „schimb totul” și „nu schimb nimic” există foarte mult spațiu, iar în acest spațiu putem fi surprinzător de creative.

Uneori schimbarea începe aproape invizibil: spui mai clar ce-ți place și ce nu, refuzi ceva ce făceai doar ca să nu dezamăgești pe cineva, te apropii de un domeniu care te interesează cu adevărat, înveți din nou ceva, sau faci loc unei părți din tine pe care ai lăsat-o deoparte multă vreme.

Un exercițiu simplu: alege în această săptămână un singur „nu” mic, dar sincer — un refuz pe care îl amâni de mult timp. Observă cum te simți după ce îl rostești.

Între a schimba totul și a nu schimba nimic există foarte mult spațiu — și acolo se întâmplă, de fapt, cea mai mare parte din creștere.

Nu ne schimbăm niciodată complet singure

Vorbim prea puțin despre nevoia de susținere atunci când discutăm despre schimbare. Imaginea femeii care își reconstruiește viața complet singură e atrăgătoare, dar rareori adevărată. Avem nevoie de ceilalți — nu neapărat de mulți oameni, și, foarte important, nu neapărat doar de familie.

Familia poate fi un sprijin extraordinar, dar uneori e și locul unde vechea noastră identitate e cel mai bine păstrată. Ceilalți ne cunosc într-un anumit rol: cea responsabilă, fiica cuminte, femeia care nu renunță niciodată. Când începem să ne schimbăm, cei care ne iubesc au nevoie de timp să accepte noua variantă de noi — nu pentru că nu ne vor binele, ci pentru că transformarea noastră schimbă și echilibrul relației cu ei.

De aceea cred în construirea unei rețele de susținere mai largi: prietene, colege, un terapeut, o mentoră, oameni care ne cunosc nu doar prin ceea ce am fost, ci și prin ceea ce încercăm să devenim. Uneori o singură persoană care spune „Sunt aici” face o diferență uriașă — nu pentru că ne spune ce decizie să luăm, ci pentru că rămâne alături de noi până găsim singure răspunsul.

A fi singură nu înseamnă a fi însingurată

Există totuși o parte a drumului pe care nimeni nu o poate face în locul nostru. Psihanalistul Donald Winnicott a scris despre „capacitatea de a fi singur” — una dintre ideile mele preferate, pentru că, paradoxal, capacitatea reală de a fi singură nu se naște în absența celuilalt, ci din experiența de a fi existat cândva în prezența unui om suficient de sigur.

A fi singură și a fi însingurată nu sunt același lucru. Însingurarea doare: e senzația că nu ai către cine să întinzi mâna sau, mai greu, că există oameni în jur, dar nu poți ajunge cu adevărat la ei.

Capacitatea de a fi singură e cu totul altceva: posibilitatea de a rămâne cu tine însăți fără să simți nevoia imediată să umpli spațiul cu zgomot, activitate sau validare externă. Posibilitatea de a suporta o neliniște fără să o transformi instantaneu într-o urgență.

Una dintre cele mai importante forme de libertate psihică este exact asta: să poți sta cu tine și, în același timp, să poți avea nevoie de oameni, fără ca această nevoie să însemne dependență. Relațiile cele mai vii sunt cele în care putem spune deopotrivă „pot sta cu mine” și „am nevoie de tine”.

Spațiul în care apare ceva nou

Winnicott vorbește și despre un spațiu intermediar, între lumea interioară și realitatea exterioară, un spațiu al jocului, al explorării, al creativității. Cred că acest spațiu e esențial atunci când vorbim despre identitate — pentru că nu avem întotdeauna nevoie să aflăm imediat „cine suntem cu adevărat”, ci mai degrabă de un loc sigur în care să experimentăm.

Cum ar fi dacă aș face altceva? Ce mi-ar plăcea să fac dacă n-ar trebui să demonstrez nimic nimănui? Ce parte din mine am lăsat deoparte, și ce e încă viu în viața mea, spre deosebire de ceea ce fac doar din obișnuință?

Sunt întrebări la care nu răspundem într-o singură după-amiază — și nici n-ar trebui. Unele întrebări trebuie trăite înainte de a putea fi răspunse. „Ce fac mai departe cu viața mea?” este, probabil, una dintre ele.

Succesul pe care nu mai trebuie să-l demonstrezi nimănui

Astăzi mă interesează mai puțin să ajut femeile să devină versiuni mai eficiente ale lor și mai mult să le însoțesc în procesul de a deveni conștiente de felul în care își trăiesc viața și de motivele din spatele alegerilor lor.

Același obiectiv poate fi urmărit din două locuri psihice foarte diferite: îl pot dori pentru că mă reprezintă și pentru că îmi place cine devin pe drum — sau îl pot urmări, fără să-mi dau seama, ca să demonstrez că merit să fiu văzută, acceptată sau iubită. Din afară, arată la fel. Din interior, nu se aseamănă deloc.

A doua variantă poate aduce mult succes, dar și o oboseală greu de explicat, pentru că linia de sosire se mută mereu — mai e nevoie de încă un rezultat, încă o confirmare.

Maturizarea nu înseamnă să renunți la ambiție sau să te convingi că succesul nu contează. Înseamnă să-ți dai voie să alegi mai conștient unde îți îndrepți atenția și energia. Iar atunci când nu te mai regăsești în viața pe care ai construit-o, nu interpreta imediat neliniștea ca pe un semn că ceva e în neregulă cu tine.

Uneori neliniștea este exact partea sănătoasă din tine, cea care spune: „Aici nu mai sunt eu în întregime”.

De acolo poate începe ceva — nu neapărat o revoluție, ci poate doar o apropiere de oamenii de care ai nevoie, de lucrurile care au sens pentru tine și, încet, de tine însăți.

Tocmai de aici a apărut și conceptul Human Inside Experience, pentru că, pentru mine, dezvoltarea personală începe cu o întrebare aparent simplă, dar care poate schimba complet perspectiva:

„Cine sunt eu atunci când nu mai trebuie să demonstrez nimic?”

Nu cred că răspunsul vine o singură dată în viață. Îl construim și îl reconstruim continuu, iar libertatea începe exact din această capacitate de a ne schimba fără să simțim că ne trădăm trecutul, de a avea oameni alături fără să ne pierdem în ei și de a putea rămâne singure fără să devenim însingurate.

Poate că acesta este, până la urmă, un alt fel de succes: unul care nu se vede întotdeauna din afară, dar în care, în sfârșit, începi să te recunoști pe tine.

Sursă: Revista PSYCHOLOGIES Romania (psychologies.ro)