„Livada de vișini” la TNB, în regia lui Horațiu Mălăele

Dacă vrei o seară de teatru care să-ți rămână în minte mult timp după ce se stinge lumina din sală, spectacolul „Livada de vișini” de la Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București merită toată atenția ta. Horațiu Mălăele a montat povestea lui Cehov într-un mod personal, cald și, în același timp, dureros de sincer — exact genul de experiență care te face să te oprești puțin din alergătura zilnică și să reflectezi.

Piesa lui A.P. Cehov a fost, de-a lungul timpului, interpretată în zeci de feluri. Lucian Pintilie o numea „istoria unui mod de a muri”, Andrei Șerban o vedea ca „o comedie, pe alocuri chiar o farsă”. Horațiu Mălăele alege o cale a lui: o descrie ca „o glumă tristă despre orbire, o comedie care doare”. Și chiar așa se simte pe scenă — un amestec de râs și melancolie care te prinde fără să-ți dai seama.

Ce mi se pare fascinant la acest regizor este că abordează teatrul ca pe un desen — simplu, clar, dintr-o singură linie, așa cum lucra artistul grafic Saul Steinberg. Nu e o întâmplare: Mălăele este el însuși artist plastic, iar această sensibilitate vizuală se simte în fiecare scenă.

Distribuția este, fără discuție, punctul forte al montării. Ofelia Popii aduce o Ranevskaia princiară, plină de forță și fragilitate în același timp — un rol care se simte ca o continuare firească a parcursului ei artistic de la venirea în București. Alexandru Potocean construiește un Lopahin memorabil, cu o prezență scenică aparte, iar George Ivașcu reușește să dea viață unui Pișcik vesel și desăvârșit. Ciprian Nicula, în rolul lui Trofimov, confirmă din nou că este un actor de mare forță interioară.

Un loc special în inima mea îl ocupă Ioan Andrei Ionescu, care trece de la un Lopahin memorabil într-o montare anterioară la un Gaev plin de nuanțe în acest spectacol — spune chiar el că este „un vas gol care sună a râs înfundat de alcool și mimări ale fericirii și bonomiei”. Și tot aici trebuie amintit Firs, lacheul bătrân de 87 de ani, interpretat de Horațiu Mălăele cu o tandrețe și un umor fin, greu de uitat.

Un detaliu care face toată diferența: muzica originală semnată de Răzvan Alexandru Diaconu, gândită să vorbească despre sufletul personajelor lui Cehov, nu doar să acompanieze acțiunea. E genul de coloană sonoră care rămâne cu tine mult timp după ce ai ieșit din sală.

Dacă te întrebi dacă merită să mergi — răspunsul meu e simplu: da, mai ales dacă îți place un teatru care nu-ți dă răspunsuri ușoare, ci te lasă să te regăsești în fragilitatea personajelor. Horațiu Mălăele a surprins perfect atmosfera piesei, spunând chiar el, înainte de premieră, că în spectacol „toți se agață de trecut ca de o haină veche, iar viitorul bate la ușă cu securea-n mână”. E o frază care rezumă, de fapt, multe dintre dilemele pe care le trăim și noi, azi, între nostalgie și nevoia de a merge mai departe.

Sfat practic: dacă vrei bilete, verifică din timp site-ul Teatrului Național, pentru că astfel de spectacole cu actori îndrăgiți se epuizează rapid. Și, dacă mergi cu o prietenă sau cu partenerul, rezervă-ți timp și pentru o discuție după spectacol — „Livada de vișini” e genul de poveste care lasă multe lucruri de spus.

Sursă: Zile și Nopți (zilesinopti.ro)