Doi Ovidiu, trei italieni și o țară pe care n-o mai vedem

Îl cheamă Ovidiu. Conduce o barcă prin Delta Dunării și, spune un italian care a stat o zi cu el pe apă, ar putea fi dublura lui Nick Nolte. Nu știm mai mult despre el. Nici italianul nu știe. Dar când a pus punct unui reportaj de 13 pagini despre România, Giorgio Rinaldi a lăsat ultima frază pentru căpitanul lui. „Mie deja îmi e dor de Ovidiu.” Cu bold.

Rinaldi conduce faronotizie.it, un webmagazine din Mormanno, un orășel din munții Calabriei, la capătul celălalt al Europei latine. În toamna asta a venit în România cu alți doi jurnaliști, Giulio Biasion și Domenico Vita. Nu au venit singuri și nu au venit întâmplător. I-a invitat Laura Nicoleta Nasta, consulul general al României la Bologna, care a avut o idee simplă: în loc să le trimită italienilor broșuri despre România, să le arate România. „Sunt convinsă că experiențele directe, dialogul și schimburile culturale contribuie la apropierea popoarelor”, spune consulul în deschiderea reportajului. A pus la cale traseul, a deschis uși și i-a lăsat pe cei trei să vadă singuri. Un consul nu poate obliga pe nimeni să scrie frumos. Poate doar să aducă oamenii potriviți în locul potrivit. Opt opriri, de la Marea Neagră până în Bucovina și înapoi prin Ardeal. Fără ghid oficial pe fiecare pagină. Fără discurs.

Au văzut multe. Dar important e cum au văzut.

Rinaldi mărturisește că amintirile lui despre București se șterseseră, așa că a intrat în oraș ca și cum l-ar fi vizitat prima oară. „Cu atât mai bine”, scrie el, „senzațiile vor fi autentice.” Și prima senzație nu e Ateneul, nici Casa Poporului. E că orașul e curat. Că nu miroase a nimic la intrare, așa cum miros orașele mari. Că oamenii sunt amabili și deschiși. Noi, cei care înjurăm Bucureștiul în fiecare dimineață în trafic, citim rândurile astea și nu știm dacă să râdem sau să ne întrebăm ce nu mai vedem.

La Constanța au dat de celălalt Ovidiu. Poetul exilat de Augustus la Tomis, cu statuia lui din piață, lucrată de un sculptor italian, Ettore Ferrari. Rinaldi notează legătura fără emfază, ca pe un lucru de la sine înțeles: aici, la marginea imperiului, un italian a murit scriind în latină, iar alt italian i-a făcut statuia, două mii de ani mai târziu. Au trecut pe lângă Cazinoul renovat, pe lângă vapoarele ancorate în larg, în așteptarea unui loc în port, și au plecat spre Deltă.

Pe apă, barca lui Ovidiu i-a dus până la 500 de metri de granița cu Ucraina. Acolo, scrie Rinaldi, „un schimb de priviri între noi și Ovidiu ne-a făcut să întoarcem prora”. Atât. Nicio explicație. Nu era nevoie. Au mâncat într-un restaurant pe piloni, în mijlocul stufului, au numărat păsări pe care nu le văzuseră niciodată și au plecat spre nord, cu convingerea, scrisă negru pe alb, că Delta „justifică singură alegerea de a vizita România”.

În Bucovina au mers pe lângă lanurile de porumb și pe lângă case cu curți mari și acoperișuri înalte, altfel decât cele din sud. Au intrat în mănăstiri „cu o timiditate respectuoasă” și au văzut călugărițe trecând grăbite, cu ochii în pământ. Au aflat că albastrul de Voroneț își schimbă nuanța după umezeala din aer și au scris, ca mulți înaintea lor, despre „Capela Sixtină a Orientului”. Doar că ei chiar au văzut Capela Sixtină. Au coborât 29 de metri în salina de la Cacica, până la capela Sfintei Barbara, săpată în sare. Au mâncat hribi, păstrăv, sărmăluțe și poale-n brâu, și le-au notat pe toate, cu numele românesc.

Apoi Clujul, care li s-a părut Austria. Sibiul, cu ochii lui din acoperișuri, cu Podul Minciunilor și cu brânzeturile din Mărginime. Brașovul, cu Biserica Neagră, cu covoarele otomane de pe pereți și cu Strada Sforii, pe care au încăput cu greu. Și Peleșul, unde au descoperit că printre meșterii care l-au ridicat au fost și italieni, că oglinzile sunt venețiene și candelabrele de Murano. Oriunde au mers, au găsit o bucată de Italia. Nu au căutat-o. Era acolo, pusă de alții, cu mult înainte.

Ultima zi au petrecut-o în București vorbind cu oamenii de pe stradă. Rinaldi scrie că românii înțeleg italiana fără efort, că răspund în italiană sau într-o limbă pe care el, italianul, o înțelege la rândul lui, și că asta a fost „una dintre cele mai plăcute surprize ale călătoriei”. Au stat la coadă la un restaurant mare din centru, au comandat toți ciorbă în pâine și au ajuns la singura concluzie de călător care contează: oamenii sunt la fel peste tot. Vor să trăiască liniștiți, să-și crească copiii și să aibă o viață demnă.

Acum, despre noi.

Am învățat să ne vedem țara prin ce nu merge. Avem motive, nu puține, și nu e locul aici să le negăm. Dar undeva, în învățatul ăsta, am pierdut privirea celui care vine prima oară. Trei italieni au stat câteva zile la noi și au plecat fără să scrie un rând rău. Nu pentru că nu au văzut gropile sau traficul. Pentru că nu asta au venit să vadă. Au venit să vadă ce avem, nu ce ne lipsește. Și au găsit destul pentru 13 pagini și un număr întreg de revistă. Nimeni nu le-a cerut să fie blânzi. Au fost sinceri, iar sinceritatea lor a ieșit, întâmplător, frumoasă.

Laura Nicoleta Nasta nu a inventat nimic. A luat trei oameni care scriu pentru alți oameni și le-a arătat țara. Fără conferință de presă, fără slogan, fără panouri. Rezultatul e un reportaj în presa italiană, scris de un italian, pentru italieni care au peste un milion de vecini români și știu despre ei, de regulă, doar ce citesc la rubrica de fapt divers. Un reportaj care se încheie așa: „Lăsăm România fericiți că i-am cunoscut chipul cel mai frumos.”

Iar lui Giorgio Rinaldi, din Calabria, îi e dor de un căpitan de barcă din Deltă pe care l-a cunoscut o zi. Dacă asta nu e diplomație, nu știm ce e.