Tulburarea dismorfică corporală: când oglinda minte

„Nu mă fotografia, te rog!” A spus-o aproape în șoaptă, întorcându-și instinctiv fața într-o parte. Avea 24 de ani, era frumoasă, expresivă, cu un zâmbet cald. Și totuși, înainte de fiecare întâlnire își verifica chipul în ecranul telefonului de zeci de ori, căutând imperfecțiuni pe care nimeni altcineva nu le observa.

Într-o zi m-a întrebat: „Dacă ai fi sinceră cu mine, mi-ai spune că sunt urâtă?” Nu era cochetărie, nici dorința de a primi un compliment. Era vârful unui iceberg format din ani de suferință tăcută.

Aceasta este realitatea multor femei care trăiesc cu tulburare dismorfică corporală — o afecțiune despre care se vorbește încă prea puțin și care e confundată, de cele mai multe ori, cu vanitatea sau cu obsesia pentru frumusețe. În realitate, e vorba despre mult mai mult decât atât.

O oglindă care nu mai spune adevărul

Când ne privim în oglindă, nu vedem doar un corp. Vedem felul în care am fost priviți de părinți, de colegi, de profesori. Vedem comentariile primite în copilărie, comparațiile, glumele nevinovate în aparență și standardele de frumusețe pe care le-am absorbit fără să ne dăm seama.

Pentru cineva cu tulburare dismorfică corporală, oglinda nu mai reflectă realitatea, ci frica — frica de a fi respinsă, frica de a nu fi suficientă, frica de a nu merita iubire. Defectul despre care vorbește persoana există mai ales în percepție, dar emoțiile pe care le declanșează sunt reale, dureroase, copleșitoare.

„Toată lumea se uită la mine”

Este una dintre cele mai frecvente convingeri întâlnite în cabinetele de psihologie. Persoana e convinsă că ceilalți observă imediat „defectul” și îl judecă neîncetat. Iar viața începe, încet-încet, să se organizeze în jurul unui singur obiectiv: ascunderea acelui defect.

Asta se poate traduce prin evitarea întâlnirilor sociale, refuzul fotografiilor, schimbarea traseului zilnic pentru a nu întâlni cunoscuți, verificarea constantă a imaginii în orice suprafață reflectorizantă, ascunderea feței sau a corpului sub haine, machiaj sau accesorii și ore întregi petrecute în căutarea unei perfecțiuni care, de fapt, nu există.

Generația care trăiește prin filtre

Tot mai multe tinere ajung în cabinete spunând același lucru: „Vreau să arăt ca în poza mea.” Numai că fotografia la care se referă nu e reală — e o imagine trecută prin filtre. Nasul e mai subțire, pomeții mai înalți, pielea perfectă, ochii mai mari, fața perfect simetrică.

Trăim o perioadă în care multe femei își cunosc mai bine chipul filtrat decât pe cel real. Creierul se obișnuiește treptat cu o versiune artificială a propriei imagini, iar întâlnirea cu reflexia reală din oglindă devine, de fiecare dată, o mică dezamăgire.

Specialiștii au numit acest fenomen „Snapchat dysmorphia” — situația în care oamenii cer intervenții estetice pentru a semăna cu propria imagine editată digital. Filtrul nu creează tulburarea, dar poate întreține și amplifica nemulțumirea față de propriul corp.

De ce chirurgia estetică nu rezolvă, de fapt, problema

Dacă cineva e convins că problema stă în nas, în buze sau în bărbie, acolo va căuta și soluția. Mulți pacienți trec prin mai multe intervenții estetice succesive. La început apare speranța, apoi, pentru puțin timp, liniștea. Dar după câteva săptămâni sau luni, apare o altă nemulțumire. Sau exact aceeași.

Pentru că rana adevărată nu e pe piele. Este în felul în care persoana a învățat, de-a lungul timpului, să se privească pe sine.

Povestea ascunsă în spatele oglinzii

În spatele preocupării pentru aspect se ascunde, de cele mai multe ori, o poveste. Poate un copil căruia i s-a spus ani la rând că e „prea gras”. Poate o adolescentă batjocorită pentru acnee. Poate o femeie adultă care și-a legat întreaga valoare personală de felul în care arată.

Uneori corpul devine locul unde se adună toate criticile primite de-a lungul vieții. Și atunci persoana nu mai vede un nas, ci rușinea. Nu mai vede pielea, ci respingerea. Nu mai vede câteva imperfecțiuni, ci convingerea adâncă, veche, că nu este suficientă.

Cum poți ajuta cu adevărat pe cineva drag

Mulți dintre noi încercăm să liniștim o prietenă sau o soră spunându-i „ești foarte frumoasă”, „nu ai nimic” sau „ți se pare”. Deși sunt spuse din dragoste, aceste cuvinte au, de regulă, un efect limitat — suferința nu dispare printr-un compliment.

Ce ajută cu adevărat: să asculți fără să judeci, să nu minimalizezi trăirea ei și să o încurajezi să caute o evaluare psihologică sau psihiatrică atunci când preocuparea pentru aspect îi ocupă ore întregi din zi, îi afectează relațiile sau o împiedică să își trăiască viața firesc.

Se vindecă tulburarea dismorfică corporală?

Da, se poate. Psihoterapia ajută la înțelegerea mecanismelor care întrețin tulburarea și la construirea, pas cu pas, a unei relații mai sănătoase cu propriul corp. În multe cazuri, tratamentul medicamentos recomandat de un medic psihiatru poate reduce intensitatea simptomelor și poate susține procesul terapeutic.

Vindecarea nu înseamnă să te privești în oglindă și să îți placă fiecare detaliu. Înseamnă, mai degrabă, să nu îți mai lași viața condusă de un defect pe care doar tu îl vezi.

Dincolo de imaginea din oglindă

Un lucru devine clar cu timpul: oamenii nu ajung în terapie pentru că au un nas prea mare, buze prea subțiri sau urechi prea depărtate. Ajung pentru că s-au convins, la un moment dat în viață, că nu sunt suficienți.

Iar atunci când această convingere se așază peste imaginea corpului, oglinda încetează să mai fie un simplu obiect. Devine un judecător nemilos.

Poate că vindecarea adevărată începe în ziua în care înțelegem că nu suntem suma imperfecțiunilor noastre. Că valoarea noastră nu poate fi măsurată în centimetri, proporții sau simetrie. Și că, înainte de a învăța să ne acceptăm chipul, avem nevoie să ne privim cu mai multă blândețe propria poveste.

Pentru că, uneori, cea mai mare deformare nu e cea pe care credem că o vedem în oglindă, ci felul în care am fost învățate să ne privim pe noi însene.

O întrebare pentru tine, înainte să închizi acest articol: dacă ai înceta, chiar și pentru o zi, să te judeci pentru felul în care arăți, ce parte din viața ta ai începe să trăiești cu adevărat?

Sursă: Revista PSYCHOLOGIES Romania (psychologies.ro)