Există momente în care cifrele dintr-un studiu nu mai sunt simple statistici, ci oglinda sufletului unei societăți. Un astfel de moment ni-l oferă un studiu recent realizat de IZI data pentru Asociația Carusel și Storia, care arată că 77% dintre locuitorii marilor orașe din România cred că statul ar trebui să investească mai mult în programe de locuințe pentru persoanele fără adăpost. Este un semnal clar și uman: oamenii vor schimbare, vor compasiune transformată în politici concrete, vor ca nimeni să nu mai doarmă pe stradă atunci când există soluții.
Studiul a fost realizat în martie 2026, pe un eșantion de peste 1.000 de persoane din orașe cu mai mult de 50.000 de locuitori, și pune în lumină o realitate pe care mulți dintre noi o simțim, dar rareori o discutăm deschis. Aproape jumătate dintre respondenți, mai exact 49%, consideră că lipsa locuințelor accesibile este una dintre principalele cauze care pot duce la pierderea unui acoperiș deasupra capului. Nu vorbim de lene, de alegeri greșite sau de destine inevitabile, ci de un sistem în care prețurile locuințelor au depășit de mult posibilitățile oamenilor obișnuiți. 46% dintre participanți recunosc că locuințele din orașul lor sunt inaccesibile pentru majoritatea oamenilor. Aceasta nu este o problemă individuală, ci una colectivă, iar faptul că atât de mulți o recunosc deschis este, în sine, un pas important spre vindecare.
Fenomenul este resimțit cel mai acut în București, unde 64% dintre locuitori spun că observă frecvent persoane care dorm pe stradă. În celelalte orașe analizate, această proporție scade la 34%, dar nu dispare. Fiecare om care doarme pe o bancă sau într-un colț de stradă are o poveste, are un nume, are o familie undeva în trecut sau în amintire. Și totuși, de multe ori, îl privim și mergem mai departe, cu un nod în gât și cu sentimentul că nu știm ce am putea face. Studiul arată că 78% dintre participanți au ajutat cel puțin o dată o persoană fără adăpost, fie cu o mâncare caldă, fie cu câțiva lei, fie cu o vorbă bună. Aceasta înseamnă că empatia există, că ea trăiește în noi și că nu suntem indiferenți.
Și totuși, există o tensiune pe care studiul o scoate la suprafață cu onestitate. Doar 17% dintre respondenți au ales să doneze bani sau bunuri printr-o organizație specializată, acolo unde ajutorul poate fi mai structurat și mai eficient. Și mai mult de jumătate dintre participanți au recunoscut că s-ar simți inconfortabil dacă un fost om al străzii le-ar deveni vecin. Este o contradicție pe care cu toții o purtăm, uneori fără să ne dăm seama: vrem să ajutăm, dar de la distanță. Vrem ca problema să fie rezolvată, dar undeva departe de noi. Marian Ursan, directorul executiv al Asociației Carusel, a numit acest fenomen cu o claritate dezarmantă: „Empatia declarată coexistă cu distanța socială. Ce ne lipsește, la nivel de societate, este solidaritatea și găsirea unor soluții sistemice, pe termen lung." Aceste cuvinte nu sunt o acuzație, ci o invitație la reflecție.
Ceea ce ne învață acest studiu este că bunele intenții nu sunt de ajuns atunci când sistemul nu oferă o plasă de siguranță suficient de solidă. O persoană poate pierde totul din cauza unei boli, a unui divorț, a pierderii locului de muncă sau pur și simplu din cauza unor chirii care cresc mai repede decât salariile. Solidaritatea adevărată înseamnă să susținem nu doar gestul spontan de a oferi o pâine, ci și organizațiile care construiesc programe durabile, și politicile publice care creează locuințe accesibile, și comunitățile care primesc, nu exclud. Fiecare dintre noi poate face ceva, indiferent cât de mic ar părea acel ceva la prima vedere.
Este reconfortant să știm că majoritatea românilor din marile orașe văd problema și vor soluții. Aceasta înseamnă că terenul pentru schimbare există, că voința socială este acolo și că ea poate fi transformată în acțiune. Poate că următorul pas, pentru fiecare dintre noi, este să trecem de la empatie la solidaritate concretă: să susținem o organizație, să ne informăm, să vorbim deschis despre aceste lucruri. Fiecare voce contează, fiecare gest contează, și împreună putem construi orașe în care nimeni să nu fie lăsat în urmă.
