Când păstrarea obiectelor devine o tulburare de acumulare

O cutie goală de pantofi. Reviste de acum zece ani. Haine care nu mai vin de mult. Pungi, borcane, cabluri și obiecte stricate pe care nimeni nu le mai atinge de luni de zile. Dacă ți se pare o descriere familiară – fie că e vorba despre tine, fie despre cineva drag – hai să vorbim deschis despre asta, fără judecată.

Pentru cei din jur, toate aceste lucruri par simplu de aruncat. Pentru persoana care le păstrează, însă, fiecare obiect are o valoare, o posibilă utilitate sau o încărcătură emoțională greu de explicat. Iar simplul gând de a renunța la ele provoacă o anxietate copleșitoare, aproape fizică.

Ceea ce descriem aici este tulburarea de acumulare compulsivă (cunoscută și ca Hoarding Disorder) – o afecțiune psihologică reală, recunoscută clinic, care poate afecta profund viața persoanei și a celor din jurul ei.

Când dezordinea nu mai este doar dezordine

Cu toate păstrăm lucruri „pentru orice eventualitate”. O haină preferată, fotografii vechi, obiecte primite în dar sau cutia telefonului pe care poate o vom folosi cândva. E perfect normal și uman.

Diferența apare atunci când acumularea devine atât de mare încât spațiile locuinței nu mai pot fi folosite în scopul lor firesc. Patul e acoperit de haine. Masa nu mai poate fi folosită pentru a lua masa. Bucătăria devine depozit, iar prin casă te strecori pe culoare înguste printre teancuri de obiecte.

În acel moment, nu mai vorbim despre un stil de viață dezordonat, ci despre o tulburare care are nevoie de ajutor specializat – și e important să recunoaștem asta fără rușine.

Ce este, de fapt, tulburarea de acumulare compulsivă?

Este o afecțiune caracterizată prin dificultatea persistentă de a renunța la obiecte, indiferent de valoarea lor reală. Persoana simte nevoia să le păstreze pentru că:

• crede că îi vor fi utile într-o zi;
• le atribuie o valoare sentimentală puternică;
• simte că ar fi o greșeală să le arunce;
• trăiește renunțarea ca pe o pierdere a unei părți din propria viață.

Rezultatul este acumularea progresivă a obiectelor, până la blocarea treptată a spațiilor de locuit.

De ce apare această tulburare?

Nu există o singură explicație, iar asta e important de reținut – nu e vorba de lene sau lipsă de voință. Cercetările arată că tulburarea poate fi influențată de factori biologici, psihologici și de mediu. Adesea, în spatele acumulării se află:

• anxietate;
• perfecționism;
• dificultăți în luarea deciziilor;
• teama de a greși;
• experiențe traumatice sau pierderi importante;
• sentimentul că obiectele oferă siguranță și continuitate.

Uneori, totul începe după moartea unei persoane dragi, un divorț, pensionarea sau alte schimbări majore de viață – momente în care controlul asupra vieții pare să se fi pierdut, iar obiectele devin un fel de ancoră.

Povestea Elenei

Elena, în vârstă de 67 de ani, locuia singură de aproape zece ani, după decesul soțului. Fiica ei observa cu îngrijorare că apartamentul devenea din ce în ce mai aglomerat. Orice încercare de a face ordine se transforma într-un conflict.

„Nu arunca ziarele, poate vreau să citesc ceva din ele.” „Lasă cutia aceea, e foarte bună.” „Nu știi niciodată când îți trebuie un borcan.”

În timp, frigiderul devenise greu accesibil, iar sufrageria era ocupată aproape complet de cutii și sacoșe. În terapie, Elena a descoperit că fiecare obiect reprezenta, simbolic, o încercare de a păstra controlul într-o viață care îi adusese multe pierderi. Renunțarea la obiecte era trăită ca o nouă despărțire.

Nu e despre obiecte – e despre ce reprezintă ele

Aceasta este poate cea mai importantă idee din tot acest subiect. Problema nu este atașamentul față de lucruri, ci ceea ce ele simbolizează. Uneori, obiectele devin:

• amintiri;
• dovezi ale identității;
• surse de siguranță;
• legături cu persoane pierdute;
• promisiunea unui viitor mai bun.

Din exterior vedem un teanc de reviste. Din interior, persoana poate vedea ani întregi din propria viață.

Cum reacționează familia – și de ce „curățenia surpriză” nu funcționează

Din dorința de a ajuta, rudele aleg uneori cea mai rapidă soluție: aruncă obiectele în lipsa persoanei. Deși intenția e bună, consecințele pot fi dramatice. Persoana se poate simți trădată, furioasă și profund rănită. În multe cazuri, începe imediat să adune din nou obiecte, uneori într-un ritm și mai accelerat.

Reține acest lucru: schimbarea impusă nu rezolvă cauza acumulării. Dimpotrivă, poate adânci problema.

Ce putem face, practic?

Sprijinul începe cu înțelegerea. În loc de reproșuri sau etichete precum „ești dezordonat”, „ești leneș” sau „ești zgârcit”, e mai util să te întrebi: ce încearcă acest obiect să protejeze?

Câteva lucruri care chiar ajută:

• poartă discuții calme, fără ultimatumuri;
• respectă ritmul persoanei – schimbarea bruscă sperie, nu vindecă;
• încurajează, cu blândețe, consultarea unui specialist;
• evită să arunci lucruri fără acordul persoanei, oricât de tentant ar fi;
• sărbătorește micile progrese, nu doar rezultatul final.

Există tratament?

Da, și e important să știm asta. Psihoterapia, în special terapia cognitiv-comportamentală adaptată acestei tulburări, poate ajuta persoana să înțeleagă mecanismele din spatele acumulării și să își dezvolte treptat capacitatea de a lua decizii privind obiectele.

În anumite situații, mai ales când există anxietate severă, depresie sau tulburare obsesiv-compulsivă asociată, medicul psihiatru poate recomanda și tratament medicamentos.

Procesul este lent și presupune pași mici, repetați cu răbdare. Nu este vorba doar despre golirea unei case, ci despre reconstruirea sentimentului de siguranță fără a depinde de obiecte.

Mai mult decât o casă plină

Societatea privește adesea acumularea compulsivă cu ironie sau judecată. În spatele ușilor închise se află însă oameni care trăiesc cu anxietate, rușine și singurătate. Mulți evită să primească musafiri, se îndepărtează de familie și ajung să se izoleze tocmai de teama criticilor.

O casă aglomerată este doar partea vizibilă a problemei. Dincolo de obiecte există o poveste, iar în spatele fiecărei povești există o persoană care încearcă, în felul ei, să facă față pierderilor, nesiguranței sau fricii.

Când privim acumularea compulsivă cu mai multă înțelegere și mai puțină judecată, facem primul pas spre ajutor. Iar uneori, cel mai valoros lucru pe care îl putem oferi nu este o pungă de gunoi, ci disponibilitatea de a asculta și de a înțelege.

Și tu te poți întreba, cu blândețe: de ce anume îți este cel mai greu să te desparți – de obiect sau de povestea pe care o poartă?

Sursă: Revista PSYCHOLOGIES Romania (psychologies.ro)