Vraja Cellei Delavrancea: o lume de muzică și cultură

Dacă ai vrea vreodată o mașină a timpului care să te ducă direct în saloanele elegante ale Bucureștiului de acum un secol, unde muzica, literatura și arta se împleteau firesc la fiecare conversație, atunci povestea Cellei Delavrancea este exact ce îți trebuie. Iar toamna aceasta ai chiar ocazia să pășești, măcar pentru câteva zile, în universul ei.

Ana Rubeli, fondatoarea Festivalului Aici a stat, dedică cea de-a doua ediție a evenimentului chiar Cellei Delavrancea, desfășurată în perioada 8-18 octombrie. Alegerea nu e întâmplătoare: sărbătorim 80 de ani de la debutul ei editorial, prin volumul Vraja, și 35 de ani de la trecerea sa în eternitate. Dacă ești pasionată de cultură, de povești vii și de personalități feminine remarcabile, notează-ți datele în calendar.

Timp de unsprezece zile, festivalul propune șapte evenimente – recitaluri, serate culturale, colocvii și tururi ghidate – în cinci dintre cele mai valoroase spații de patrimoniu ale Capitalei: Palatul Suțu, Muzeul Theodor Aman, Galeria Madrigal, Ateneul Român și Muzeul Național al Literaturii Române. Este genul de experiență pe care o poți transforma într-o mini-escapadă culturală, chiar dacă locuiești în București sau vii special pentru asta.

Dar cine a fost, de fapt, Cella Delavrancea? A fost eseistă, critic muzical, cronicar al vremurilor și profesor pentru generații de elevi străluciți, printre care Dan Grigore, Radu Lupu și Liana Șerbescu. A trăit în mijlocul unora dintre cele mai mari nume ale culturii române și europene: George Enescu i-a fost partener de scenă, Ion Luca Caragiale s-a îndrăgostit de ea încă din tinerețe, iar Constantin Brâncuși i-a deschis atelierul său parizian. A cunoscut sau evocat personalități precum Arthur Rubinstein, Paul Valéry, Dinu Lipatti sau Pablo Casals. Practic, viața ei este o punte între Belle Époque și România de secol XX.

Cella a fost fiica cea mare a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea și a Mariei Lupașcu, ea însăși pianistă. În casa lor, literatura, muzica și conversația intelectuală făceau parte din rutina zilnică. Cella povestea mai târziu că fusese crescută într-o atmosferă în care se vorbea „numai de literatură, artă și muzică”. Pentru micuța Cella, Caragiale sau Vlahuță nu erau nume din manuale, ci oameni care intrau în casa copilăriei ei, glumeau, se contraziceau și se împăcau la aceeași masă.

A avut trei surori remarcabile: Margareta (Bebs), profesoară și membră a cenaclului „Sburătorul”, Niculina (Pica), pictoriță apreciată, și Henrieta (Riri), una dintre primele femei arhitect din România. O familie în care fiecare fiică și-a găsit propriul drum artistic – o lecție frumoasă despre cum educația și libertatea de a explora pot forma personalități puternice.

Primele lecții de pian le-a primit chiar de la mama sa, la doar 3-4 ani, apoi a continuat la Conservatorul din București și s-a perfecționat la Paris. Vorbea fluent franceză și germană. La 14 ani, la Viena, i-a cântat un vals de Chopin lui Caragiale, care a rămas copleșit de talentul ei. În 1909, dramaturgul îi dedica un text celebru în ziarul Universul, numind-o „un copil minune” care „domesticește un monstru sălbatic: Arta”.

La doar 7 ani, l-a întâlnit pe Bogdan Petriceicu Hasdeu, care i-a prezis un destin remarcabil și i-a dăruit un ou de cristal de rocă, de care nu s-a despărțit niciodată. Cella avea să scrie mai târziu: „Unele amintiri sunt ca cioburile unui vas pe care încerci în zadar să-l reconstitui. Viața și Timpul fug deopotrivă, se ceartă, se împacă și ne încurcă adesea cele mai bune intenții.”

Cariera ei de pianistă s-a desfășurat atât în România, cât și pe scenele europene. Unul dintre momentele definitorii a fost concertul alături de un bariton la Catedrala Notre-Dame din Reims, rămasă fără acoperiș după bombardamentele germane. La fel de importantă a fost legătura cu George Enescu, alături de care a susținut recitaluri de sonate încă dinaintea Primului Război Mondial. Îl privea cu o admirație aproape fără rezerve, considerându-l unul dintre marile genii muzicale pe care le-a cunoscut.

Din 1950 a predat la școala de muzică din București, iar din 1954 la Conservator, formând generații întregi de pianiști. Relația cu Dan Grigore a depășit cadrul obișnuit profesor-elev: pianistul a mărturisit că sprijinul ei fusese esențial într-un moment dificil al carierei sale, Cella intervenind public, prin cronici, pentru a-i susține valoarea artistică. O dovadă frumoasă că mentoratul autentic poate schimba complet traiectoria cuiva.

Latura ei de scriitoare este la fel de fascinantă. A debutat în presă în 1929, în revista lui Tudor Arghezi, Bilete de papagal, iar în deceniile următoare a scris proză, cronică muzicală, evocări și memorii. Primul ei volum de proză, apărut exact acum 80 de ani, poartă titlul care pare să îi rezume întreaga existență artistică: Vraja. Au urmat Arpegii în ton major, Mozaic în timp, romanul O vară ciudată, Trepte muzicale și, spre finalul vieții, Dintr-un secol de viață.

Cella scrie așa cum cânta: prin ritm, nuanță, memorie și atmosferă. În paginile ei apar Barbu Delavrancea, Caragiale, Enescu, Brâncuși – surprinși nu doar în postura publică, ci și în intimitatea unor momente mici, autentice. Amintirile ei pornesc din România regelui Carol I, traversează perioada comunistă, când semna corespondența cu „Tov. Cella Delavrancea”, și ajunge să vorbească la televiziune spre finalul regimului comunist. Evocă Parisul anului 1922, când vizitează atelierul lui Brâncuși, dar și Parisul dezamăgitor al anului 1971.

A călătorit și a scris despre Italia, Veneția, Amalfi, Sorrento, Viena, Berlin, Nürnberg, Bayreuth sau Petra. E impresionant câte epoci, locuri și oameni a cunoscut – o pianistă care l-a cunoscut pe Caragiale și a cântat cu Enescu a ajuns să fie contemporană cu generații pentru care aceștia erau deja personaje de istorie.

Pe 9 decembrie 1987, la împlinirea a 100 de ani, Cella era încă în fața publicului, într-o sală plină, elogiată de Șerban Cioculescu, Iosif Sava, Zoe Dumitrescu-Bușulenga sau Dan Grigore, cu care a interpretat la 4 mâini. Momentul a fost readus în atenția publicului pe 13 august 2026, în curtea Muzeului Național al Literaturii Române, ca preludiu la festivalul dedicat ei anul acesta.

Dacă vrei să simți și tu, măcar pentru câteva ore, atmosfera acelei lumi în care muzica se întâlnea cu literatura și prietenia cu schimbul intelectual, festivalul Aici a stat îți oferă exact acest prilej. Vei descoperi muzicieni talentați, vei asculta pian, vioară, cvartet și cor de copii, vei afla despre continuitatea școlii pianistice românești și vei păși pe străzile din București care apar în paginile cărților Cellei.

Poate că exact asta este adevărata ei „vrajă”: o invitație discretă, dar persistentă, să ne oprim din grabă, să ascultăm, să citim și să păstrăm poveștile celor care au construit, cu răbdare și pasiune, lumea culturală de care ne bucurăm astăzi.

Sursă: Zile și Nopți (zilesinopti.ro)