The Warrior’s Way: westernul excentric care merită redescoperit

Dacă îți place să descoperi filme ieșite din tipare, pe care majoritatea le-a trecut cu vederea nemeritat, am o recomandare perfectă pentru o seară de relaxare: The Warrior’s Way (2010), regizat de Sngmoo Lee. E genul de film pe care îl pui în seara în care vrei ceva vizual spectaculos, ușor bizar și complet diferit de tot ce ai văzut recent.

Povestea combină codurile clasice ale westernului cu estetica asiatică, într-un mod care la vremea lansării a derutat criticii occidentali. Cu un buget de peste 40 de milioane de dolari și încasări de doar 5 milioane în cinematografele din SUA, filmul a fost considerat unul dintre marile eșecuri ale genului. Dar, sincer, uneori cele mai interesante filme sunt exact cele pe care publicul larg nu știe cum să le încadreze.

În centrul poveștii se află Yang (Dong-gun Jang), cel mai bun spadasin din lume, antrenat de clanul Fluierelor Triste pentru a extermina un trib rival. Singura lui greșeală, dacă o putem numi așa, e că refuză să ucidă o nou-născută. O ia sub aripa lui și fuge în America, ajungând într-un orășel-fantomă numit Lode, un loc uitat de lume, populat de personaje pitorești: un pitic circar înțelept, un bețiv al preriei interpretat de Geoffrey Rush și o tânără instabilă emoțional, jucată de Kate Bosworth.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la acest film este contrastul: pe de o parte avem toate elementele clasice de western – duelul final, răzbunarea, comunitatea izolată – iar pe de altă parte, o sensibilitate orientală vizibilă în simbolism, ritm și estetică. E ca și cum ai privi un tablou pictat de doi artiști din culturi complet diferite, dar care reușesc să creeze ceva armonios.

Un detaliu care merită menționat separat este coloana sonoră. Muzica lui Giuseppe Verdi, interpretată de nume mari precum Mario Del Monaco și Maria Callas, acompaniată de orchestra de la Scala dirijată de Herbert von Karajan, transformă acest western într-o experiență aproape operatică. Dacă ești pasionată de muzică clasică, doar pentru asta merită să dai play.

Recunosc, filmul are și scăderi – excesul de efecte pe fundal verde (chroma-key) creează uneori un aspect artificial, aproape de joc video, care rupe puțin din magia poveștii. Dar dacă privești filmul cu mintea deschisă, fără să cauți un western tradițional, vei descoperi o experiență vizuală curajoasă și originală.

Sfatul meu? Pune-l într-o seară în care vrei să te deconectezi de la Netflix-ul obișnuit și să vezi ceva complet diferit. Ia-ți un ceai, stinge lumina și lasă-te purtată de acest amestec bizar, dar fermecător, de Est și Vest.

Sursă: Zile și Nopți (zilesinopti.ro)