Ian Sweet și albumul Shiverstruck: eliberarea de eticheta „sad girl”

Dacă ai ascultat vreodată muzică indie pop cu accente melancolice, sigur ai dat peste numele Ian Sweet. În spatele acestui pseudonim se ascunde Jilian Medford, o cantautoare americană care, după un deceniu întreg petrecut sub o etichetă emoțională foarte specifică, a decis să spună lucrurilor pe nume: nu mai vrea să fie „cea mai tristă fată din lume”.

Povestea ei e, de fapt, una cu care multe dintre noi ne putem identifica, chiar dacă nu suntem muzicieni. Cât de des ne construim o imagine publică — la job, în familie, pe rețelele sociale — și apoi ne trezim prizoniere ale acelei imagini, chiar și atunci când noi, în interior, ne-am schimbat complet? Exact asta i s-a întâmplat lui Medford.

Totul a început în 2016, cu albumul de debut Shapeshifter, care a plasat-o instant în zona „sad girl music” de pe Spotify. Etichetă care s-a lipit atât de bine, încât albumul din 2023, Sucker, a fost descris drept „un album superb de sad girl synth pop”. Iar ea nu a contrazis niciodată acest lucru — poate pentru că masca respectivă i-a oferit, la vremea aceea, un soi de refugiu emoțional.

Numai că atunci când proiectezi constant în exterior imaginea unei persoane permanent nefericite, fanii se atașează de exact acea imagine și devin reticenți să te vadă altfel. Sună cunoscut, nu? Se întâmplă și în viața de zi cu zi: cu cât ne definim mai mult printr-o singură trăsătură — fie ea perfecționismul, anxietatea sau orice altceva —, cu atât devine mai greu pentru cei din jur să accepte că am evoluat.

I-au trebuit lui Medford trei ani pentru a se privi cu adevărat în oglindă și pentru a găsi granița tot mai neclară dintre persoana reală și persona artistică Ian Sweet. Rezultatul acestei introspecții este noul album, Shiverstruck, lansat în această vară la casa de discuri independentă Polyvinyl.

Interesant este că artista a început să lucreze la album fără să știe încotro se îndreaptă — și abia pe parcurs și-a dat seama că, de fapt, compunea drumul ei personal spre finalul unei relații. Nu găsești pe disc o melodie clasică de despărțire, ci mai degrabă „mici detalii” pe care le poți citi cu alți ochi dacă privești în urmă spre discografia ei anterioară.

Ce mi se pare fascinant la Shiverstruck este că, pentru prima dată, muzica sună mai mult „Jilian Medford” decât „Ian Sweet”. Există chiar și o piesă care îi poartă numele real. E genul de gest artistic care spune mai multe despre curaj și autenticitate decât orice interviu.

Albumul mai atinge și un subiect extrem de actual: relația fragilă dintre artiști și industria muzicală în era inteligenței artificiale. Anul trecut, una dintre piesele ei a fost folosită într-un trailer de film fără acord sau plată, iar când a cerut explicații, i s-a spus, cinic, că ar trebui să fie „fericită cu expunerea”. Cam în aceeași perioadă, pe platformele de streaming au apărut piese false, generate de AI, care imitau sonoritatea Ian Sweet.

Practic, identitatea ei artistică, construită cu multă muncă și vulnerabilitate, a fost preluată de altcineva — sau de altceva. Vestea bună e că pe Shiverstruck o găsim, în sfârșit, pe adevărata Jilian Medford, fără filtre și fără măști.

Dacă povestea asta ne învață ceva, e că merită din când în când să ne întrebăm cât de mult din identitatea noastră publică mai corespunde cu cine suntem cu adevărat astăzi — și că nu e niciodată prea târziu să ne redefinim, indiferent câți ani am purtat o anumită etichetă.

Sursă: Zile și Nopți (zilesinopti.ro)