De ce ne neliniștește liniștea și cum o recâștigăm

Ne imaginăm liniștea ca fiind opusul stresului. O căutăm cu disperare atunci când viața devine prea aglomerată, când listele de sarcini se tot lungesc și simțim că suntem la limită. Spunem că avem nevoie să ne oprim, să respirăm, să avem în sfârșit puțină pace. Și totuși, când liniștea chiar apare, nu întotdeauna ne simțim confortabil în ea. Pentru multe dintre noi, ea aduce o stare greu de explicat: neliniște, agitație, impulsul de a găsi ceva de făcut sau senzația persistentă că „urmează ceva rău”.

Paradoxul este real: ne putem simți mai familiarizate cu tensiunea decât cu calmul. Creierul nostru nu caută neapărat fericirea sau relaxarea, ci predictibilitatea și siguranța. Iar ce nu ne este familiar poate părea, ciudat, mai amenințător decât ceva cunoscut, chiar dacă acel cunoscut nu este deloc plăcut. Dacă am petrecut mult timp într-o stare de alertă — rezolvând, anticipând, controlând sau având grijă de toată lumea în jur — mobilizarea constantă devine felul nostru „normal” de a funcționa. Nu mai e nevoie de un pericol real ca mintea și corpul să rămână mereu pregătite pentru următoarea criză.

De aceea, după o perioadă lungă de stres, liniștea poate fi surprinzător de greu de suportat. Când nu mai există nimic urgent de rezolvat, atenția nu mai are unde să se ducă în exterior și se întoarce spre interior. Apar gânduri, emoții și întrebări care nu au avut loc în agitația de zi cu zi: „Ce vreau eu, de fapt?”, „Sunt mulțumită cu viața mea?”, „De ce simt acest gol?”. Uneori liniștea nu creează neliniște — ci pur și simplu ne permite, în sfârșit, să o auzim.

Acesta este motivul pentru care multe dintre noi umplu imediat orice spațiu liber. Telefonul devine primul refugiu, apoi vine munca, serialele, conversațiile fără sfârșit, cumpărăturile online, planurile pentru toată lumea din jur, grija constantă pentru ceilalți. Nu toate aceste comportamente sunt problematice — ele fac parte firească din viață. Problema apare atunci când nu mai putem rămâne nici măcar câteva minute fără stimulare, când fiecare pauză trebuie umplută și orice moment în care „nu se întâmplă nimic” devine de nesuportat.

În spatele acestui tipar se poate ascunde, de multe ori, o chestiune de identitate. Dacă ani întregi ai fost femeia care rezolvă tot, care ajută, care muncește, care are grijă de familie și de colegi, ce se întâmplă în clipa în care nimeni nu mai are nevoie imediată de tine? Dacă valoarea personală s-a construit în jurul utilității, odihna poate fi trăită nu ca o recompensă binemeritată, ci ca o pierdere temporară a propriei importanțe. Uneori nu ne este teamă de liniște în sine, ci de ceea ce rămâne din noi atunci când nu mai avem nimic de demonstrat nimănui.

Există și o altă formă de liniște, mai puțin vizibilă, dar la fel de importantă. Putem locui într-o casă tăcută și avea o minte extrem de zgomotoasă. Putem fi complet singure și, totuși, deloc liniștite. Putem avea o zi liberă întreagă și o umplem cu activități doar ca să evităm să rămânem singure cu noi însele. Liniștea psihologică autentică înseamnă, de fapt, capacitatea de a nu reacționa imediat la fiecare gând, senzație sau impuls care ne trece prin minte. Este acel spațiu interior în care nu trebuie să rezolvăm nimic pentru a avea dreptul de a exista pur și simplu.

Vestea bună este că liniștea adevărată se poate învăța, chiar dacă nu vine automat odată ce dispar problemele. Câteva lucruri concrete te pot ajuta să exersezi acest spațiu interior: începe cu perioade scurte — cinci minute fără telefon, fără muzică, fără nicio activitate — și observă ce apare, fără să te grăbești să-l alungi. Notează-ți gândurile care apar în liniște, chiar dacă par incomode; ele au ceva important de spus. Întreabă-te, atunci când simți nevoia să te ocupi cu ceva, dacă chiar ai nevoie de acea activitate sau doar eviți o senzație neplăcută. Și, poate cel mai important, amintește-ți că odihna nu este inutilitate, iar lipsa unei urgențe nu înseamnă lipsă de scop.

Uneori liniștea nu este goală — este, pentru prima dată, ocazia să auzim propria voce, nu vocea lumii din jurul nostru. Iar asta, deși poate fi la început incomod, este exact locul de unde începe adevărata odihnă.

Sursă: Revista PSYCHOLOGIES Romania (psychologies.ro)