Copii etichetați „slabi”, când de fapt le lipsește sprijinul

Câte dintre noi n-au auzit, la o întâlnire cu diriginta sau la o discuție de familie, sintagma „e slab la învățătură”? E o etichetă pusă rapid, aproape automat, pe un copil care nu ține pasul cu ceilalți. Dar dacă ți-aș spune că, în spatele acestei etichete, se ascunde de cele mai multe ori nu lipsa de inteligență, ci lipsa unui sprijin potrivit, la momentul potrivit?

Realitatea din multe școli românești este dureroasă: copii ajunși în clasa a patra, a cincea, chiar a șasea, fără să știe să scrie corect, să citească fluent sau să facă un calcul simplu. Au fost „trecuți” dintr-un an în altul, iar eșecul acumulat a ajuns să le modeleze felul în care se privesc pe ei înșiși. Nu e vorba de potențial ratat, ci de un sistem care nu a avut resursele sau timpul să îi observe la timp.

Din 2023, legea educației prevede că fiecare școală ar trebui să aibă un spațiu dedicat copiilor cu nevoi speciale, unde aceștia să lucreze suplimentar cu specialiști. Frumos pe hârtie, dar în practică aceste spații și echipele multidisciplinare întârzie să apară, mai ales în comunitățile mici, unde resursele sunt și mai puține.

Aici intervine un proiect care merită povestit, pentru că arată cât de mult contează, de fapt, sprijinul potrivit oferit la timp.

Ce s-a întâmplat când cineva a decis să întrebe „de ce”, nu doar „cât de slab”

Printr-un program de granturi dedicat mobilității sociale, o echipă de specialiști a derulat, în mai multe sate din Ilfov, un proiect gândit inițial pentru copii cu cerințe educaționale speciale. Surpriza a fost că aproape toți copiii înscriși erau, de fapt, complet sănătoși clinic — dar acumulaseră lacune educaționale uriașe, nimeni nu se ocupase de ei remedial, an de an.

Mulți proveneau din familii vulnerabile: părinți plecați la muncă în străinătate, divorțați sau absenți, copii crescuți de bunici sau alte rude. Acasă nu găseau nici sprijin emoțional, nici resursele de bază, iar școala devenise, pentru ei, un loc asociat cu rușinea și eșecul, nu cu siguranța.

Sfat practic pentru părinți și bunici: dacă observi că un copil din familia ta evită temele, se subestimează constant sau spune „oricum nu pot”, nu e neapărat lene sau lipsă de interes. Poate fi un semnal că are nevoie de o evaluare reală a nivelului la care se află, nu de încă o presiune sau o comparație cu frații sau colegii.

Cabinete de sprijin, chiar în interiorul școlii

Soluția a fost simplă și, în același timp, extrem de eficientă: cabinete de sprijin amenajate direct în școli. Timp de douăsprezece luni, în opt școli din județul Ilfov, doi terapeuți au susținut aproape 1.000 de ore de educație remedială și dezvoltare emoțională pentru 156 de elevi, de la clasa pregătitoare până la clasa a VIII-a.

Metoda a fost gândită astfel încât fiecare copil să poată experimenta reușita, chiar și în pași mici. Sarcinile complexe au fost descompuse, s-au folosit tehnici adaptate stilului fiecăruia, iar elevii mai mari au lucrat împreună cu cei mici, într-o formulă de învățare între colegi care a redus frica de a greși.

Ce mi se pare fascinant este ordinea pașilor: înainte de orice recuperare academică, echipa s-a concentrat pe siguranța emoțională. Abia după ce copiii au învățat să-și recunoască și să-și exprime emoțiile, și după ce au construit o relație de încredere cu adulții din jurul lor, intervenția s-a extins treptat spre partea de învățare.

Sfat pentru profesori și educatori: înainte de a eticheta un copil drept „neatent” sau „slab”, întreabă-te dacă se simte în siguranță în relația cu tine. Adesea, blocajele emoționale sunt cele care împiedică învățarea, nu invers.

Rezultate care contează mai mult decât notele

Douăzeci dintre copiii din program se aflau în situații de vulnerabilitate severă, unii abandonați chiar de mamă. La început, refuzau să vorbească — o formă de protecție construită după experiențe dureroase. Progresul cu ei a fost lent, dar real, iar abia în al doilea an de lucru au apărut primele semne de deschidere.

Per ansamblu, peste 70% dintre copiii din proiect au arătat semne clare de evoluție: mai multă încredere în sine, participare activă la ore și curajul de a încerca, în loc să evite provocările. Poate cel mai important câștig a fost acesta: au început să înțeleagă că pot învăța, dacă primesc sprijinul potrivit.

Concluzia proiectului e una care ar trebui să dea de gândit oricui lucrează cu copii: peste 90% dintre ei nu aveau nevoie de intervenții clinice, ci de educație remedială adaptată și sprijin emoțional constant. Nu certificate, nu etichete — doar cineva care să creadă în ei și să le arate cum să-și deblocheze potențialul.

Schimbarea nu s-a văzut doar la copii, ci și în jurul lor: cadrele didactice au devenit mai implicate, iar unii părinți au început, pentru prima dată, să ceară sprijin. Elevii de gimnaziu au participat chiar la un atelier despre cum să-și construiască propriul ONG și cum pot folosi platforme precum TikTok pentru a mobiliza o comunitate în jurul unei cauze bune.

Ce putem învăța cu toții din povestea asta

Dincolo de cifre și proiecte, mesajul e simplu și se aplică oricărei relații cu un copil, fie că ești mamă, bunică, mătușă sau profesoară: în spatele unei etichete se ascunde aproape mereu o poveste. Iar înainte de a spune „nu poate” sau „e slab”, merită să ne întrebăm ce anume îi lipsește de fapt — timp, atenție, siguranță emoțională sau doar cineva care să creadă cu adevărat în el.

Un model funcțional, testat direct în opt școli, arată că schimbarea e posibilă — și că nu are nevoie de resurse uriașe, ci de consecvență, empatie și răbdare. Poate fi un exemplu pentru orice comunitate, oricât de mică, care vrea să le ofere copiilor ei o șansă reală.

Sursă: Revista PSYCHOLOGIES Romania (psychologies.ro)