Ce cântărește instanța când copilul spune la cine vrea să stea

„La zece ani copilul alege.” „După paisprezece ani judecătorul trebuie să facă ce vrea copilul.” Dacă ai trecut sau treci printr-un divorț, sigur ai auzit variante ale acestor afirmații, de la o prietenă, de la un cunoscut, pe vreun grup de suport online. Sunt spuse cu multă convingere și sunt, amândouă, complet greșite. Iar cel care plătește prețul acestei neînțelegeri nu este niciunul dintre părinți, ci copilul, pus în situația de a fi pregătit, convins sau presat să „aleagă” într-un proces în care legea nu i-a cerut, de fapt, niciodată asta.

Am vrut să scriu despre acest subiect pentru că am observat cât de multă anxietate inutilă provoacă aceste mituri legale în viețile femeilor care trec prin separare. Așa că hai să vedem, cald și pe înțeles, ce se întâmplă cu adevărat.

Ce spune de fapt legea

Codul civil nu fixează o vârstă magică la care minorul decide singur unde va locui. Ce prevede legea este altceva: copilul care a împlinit 10 ani este ascultat de instanță în procedurile care îl privesc, iar cel mai mic de 10 ani poate fi ascultat dacă judecătorul consideră necesar. Ascultarea este obligatorie. Urmarea a ceea ce spune copilul, însă, nu este.

Diferența poate să pară mică, dar schimbă totul. Copilul nu este pus în fața unei alegeri între mama și tatăl lui. I se oferă șansa de a fi ascultat, iar ce spune el devine un element din puzzle-ul mai mare pe care judecătorul îl analizează, ghidat de un singur principiu: interesul superior al copilului.

Cum se desfășoară, în realitate, ascultarea

Nu se întâmplă în sala de judecată, cu părinții de față, așa cum ne imaginăm poate din filme. Copilul este ascultat în camera de consiliu, de regulă alături de judecător și, atunci când este nevoie, de un psiholog sau de un reprezentant al autorității de protecție a copilului. Părinții nu sunt prezenți. Ideea este ca cel mic să poată vorbi liber, fără senzația că trădează pe cineva.

Judecătorul nu întreabă direct „cu cine vrei să stai?”. În schimb, întreabă despre școală, despre prieteni, despre cum e o zi obișnuită, despre timpul petrecut cu fiecare părinte. Din aceste răspunsuri simple reiese ceva mult mai valoros decât o preferință spusă pe moment: imaginea reală a vieții copilului.

Ce contează cu adevărat pentru instanță

Judecătorul analizează mai multe criterii, care împreună arată unde are copilul cele mai bune șanse să crească echilibrat.

Relația afectivă cu fiecare părinte — nu declarată, ci dovedită prin implicare zilnică: cine merge la ședințele cu părinții, cine îl duce la medic, cine cunoaște profesorii. Stabilitatea mediului: școala, cartierul, prietenii, rutina zilnică. Capacitatea fiecărui părinte de a răspunde nevoilor reale ale copilului, care nu se măsoară deloc în bani. Și, un criteriu subestimat des, disponibilitatea de a coopera cu celălalt părinte și de a-i respecta locul în viața copilului.

La acestea se adaugă raportul de anchetă psihosocială, întocmit de direcția de protecție a copilului, și, dacă e nevoie, o expertiză psihologică. Toate sunt piese ale aceluiași puzzle — iar opinia copilului este doar una dintre ele, nu decizia finală.

De ce un salariu mai mare nu „câștigă” automat procesul

Un mit foarte răspândit: părintele cu venituri mai mari „ia” automat copilul. Nu e adevărat. Diferența de venituri se rezolvă prin pensia de întreținere, nu prin decizia privind locuința minorului. Un părinte cu venituri modeste, dar implicat, prezent și dispus să colaboreze, are șanse mai mari decât unul cu bani mulți, dar absent și care blochează legătura copilului cu celălalt părinte.

Sfat practic: dacă treci printr-un astfel de proces, documentează implicarea ta reală — ședințele cu părinții, programările la medic, activitățile extra. Nu ca „armă” împotriva celuilalt, ci pentru că instanța are nevoie de dovezi concrete, nu de povești.

Ce e bine să eviți înainte de ascultarea copilului

Aici se pierd, de fapt, cele mai multe procese — și nu în sensul strict juridic. Pregătirea copilului pentru audiere, repetarea cu el a ceea ce „trebuie” să spună, denigrarea constantă a celuilalt părinte, blocarea programului de vizită „ca să nu se atașeze”. Judecătorii și psihologii recunosc destul de ușor aceste tipare, iar un copil care recită o poziție învățată transmite instanței mai multe informații despre părintele care l-a instruit decât despre propria lui dorință.

Alienarea parentală — înstrăinarea deliberată a copilului de unul dintre părinți — este invocată tot mai frecvent în instanțele din România, iar atunci când este dovedită, se întoarce, de regulă, împotriva celui care a practicat-o.

Cum stau lucrurile la 16-17 ani

Cu cât copilul e mai matur, cu atât opinia lui are mai multă greutate. Un adolescent de 16 ani care explică argumentat de ce vrea să locuiască într-un anumit loc este ascultat cu altă atenție decât un copil de 10 ani. Dar nici la această vârstă instanța nu urmează automat ce spune el. Un motiv des invocat de adolescenți — „acolo am mai multă libertate” — este exact genul de argument pe care judecătorul îl analizează în raport cu interesul real al copilului, nu cu o preferință de moment.

Nimic nu e „pe viață”

Hotărârea privind locuința copilului poate fi schimbată atunci când apar modificări importante în situația copilului sau a părinților. Un copil care la 8 ani a rămas cu un părinte poate cere, la 15, să se mute la celălalt, iar instanța va analiza din nou toate criteriile. Mutarea copilului, împreună cu părintele la care locuiește, într-un alt oraș sau în străinătate, are nevoie de acordul prealabil al celuilalt părinte atunci când afectează exercițiul autorității părintești, iar în caz de dezacord decide instanța. Recăsătorirea unui părinte, în schimb, nu necesită acordul fostului partener — poate fi luată în calcul doar ca o schimbare de context, dacă celălalt părinte cere reanalizarea situației.

Dacă e ceva ce merită să reții din tot articolul acesta, e faptul că cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru copilul tău, în mijlocul unui divorț, nu este să-l „câștigi” de partea ta. Este să îi arăți instanței, prin fapte concrete, că poți fi prezentă, stabilă și că poți lăsa loc și celuilalt părinte în viața lui. Copiii simt asta, iar și instanțele — la fel.

Sursă: Revista PSYCHOLOGIES Romania (psychologies.ro)