Rolurile din familie pe care le repetăm ca adulți

Ai observat vreodată cât de previzibile pot fi rolurile oamenilor din viața ta? Există mereu cineva care rezolvă tot, cineva care împacă lumea, cineva care se retrage discret și cineva care spune cu voce tare ceea ce restul grupului evită. Îi găsim în familie, la job, între prietene și chiar în relația de cuplu. Iar dacă privim puțin mai atent, s-ar putea să ne recunoaștem exact acolo, în una dintre aceste poziții.

Multe dintre aceste tipare au rădăcini adânci, formate încă din copilărie, în familia în care am crescut. Un copil învață rapid ce comportamente îi aduc apreciere, liniște sau atenție. Dacă a fost recompensat pentru că a reușit, pentru că a împăcat pe ceilalți sau pentru că a avut grijă de cineva, acel comportament s-a transformat, prin repetare, într-un fel de a fi în relație cu lumea.

Ajunse la maturitate, multe femei descoperă că joacă exact același rol, doar cu alți actori. Cea care era „salvatoarea” familiei devine colega căreia i se pasează toate urgențele de la birou. Copilul responsabil se transformă în adulta care organizează tot – casa, vacanțele, relațiile, viața celorlalți. Pacificatoarea evită conflictele în cuplu. Iar cea care aducea veselie într-o casă tensionată devine persoana care transformă orice moment greu într-o glumă.

Triunghiul Victimă–Salvator–Persecutor

Unul dintre cele mai cunoscute modele care descriu aceste dinamici este triunghiul dramatic descris de psihiatrul Stephen Karpman, în 1968. Victima se simte lipsită de putere: „nu pot”, „nu am ce face”. Salvatorul intervine imediat, uneori înainte să fie rugat, mânat de nevoia de a fi util sau indispensabil. Persecutorul critică și controlează, convins că problema e mereu la celălalt.

Ce e fascinant e cât de rapid ne putem muta dintr-un rol în altul. Salvatoarea care ajută mult timp poate ajunge, la un moment dat, să spună „numai eu fac totul aici” – și devine, brusc, victimă. Dacă frustrarea crește, poate trece în postura de persecutor: „nu pot conta niciodată pe tine”. Observă-ți propriile relații: cât de des te muți tu între aceste trei poziții?

Cum reacționăm sub presiune, după Virginia Satir

Virginia Satir, una dintre figurile fondatoare ale terapiei de familie, a identificat câteva poziții tipice de comunicare pe care le adoptăm atunci când ne simțim amenințate sau nesigure: Împăciuitoarea, Acuzatoarea, Evaluatoarea, Persoana care Distrage și cea Echilibrată.

Împăciuitoarea spune „da” chiar când vrea să spună „nu” și pune relația mai sus decât propria părere. Acuzatoarea mută rapid vina spre celălalt. Evaluatoarea se refugiază în logică și argumente, evitând emoția. Persoana care distrage schimbă subiectul sau face o glumă exact când tensiunea crește. Iar persoana echilibrată își poate exprima nevoile fără să se anuleze pe sine și fără să îl anuleze pe celălalt.

Vestea bună? Niciunul dintre aceste roluri nu e fix. Poți fi împăciuitoare cu mama ta și acuzatoare cu partenerul – și poți învăța, conștient, să te muți spre poziția echilibrată, mai des.

Eroina, Copilul invizibil, Țapul ispășitor și Mascota

Un alt model, dezvoltat inițial în lucrul cu familiile afectate de dependențe, descrie patru roluri care rămân extrem de relevante și în familiile „obișnuite”: Eroul/Eroina familiei, Copilul invizibil, Țapul ispășitor și Mascota.

Eroina e cea care „nu a dat niciodată bătăi de cap”, care se descurcă mereu și pare imună la vulnerabilitate. Copilul invizibil se retrage și îi este greu, la maturitate, să ceară ajutor sau să ocupe spațiu. Țapul ispășitor atrage atenția prin conflict și devine „problema” familiei. Mascota destinde atmosfera prin umor, dar riscă să folosească gluma ca pe o cale de evadare din propriile emoții dificile.

Fiecare rol are și o resursă valoroasă în el – responsabilitate, autonomie, curaj, sensibilitate emoțională. Provocarea apare când acel rol devine singura variantă pe care o mai știm juca.

De ce se repetă aceste scenarii

Terapeuții de familie, precum Murray Bowen sau Salvador Minuchin, ne arată că aceste roluri nu apar întâmplător, ci sunt strâns legate de modul în care funcționează întregul sistem familial – granițele dintre generații, alianțele, distribuția autorității. John Byng-Hall vorbește despre „scenarii familiale”: unele replicative, în care repetăm ce am văzut acasă, altele corective, în care facem exact opusul, din dorința de a nu repeta o suferință.

Vestea cea mai bună este că există și o a treia variantă, numită de Byng-Hall improvizație: capacitatea de a lua ce ai primit din familia ta, de a adăuga experiențe noi și de a construi, conștient, un răspuns care ți se potrivește ție, aici și acum.

Cum îți poți observa propriul rol – exerciții practice

Dacă vrei să începi să îți vezi tiparul mai clar, câteva întrebări simple te pot ajuta enorm:

Pentru ce te caută cel mai des oamenii din viața ta?

Ce faci automat atunci când apare un conflict – te retragi, împaci, ataci sau faci o glumă?

Ce propoziție îți vine cel mai des în minte: „Lasă că fac eu”, „Mai bine nu spun nimic”, „Trebuie să îi împac pe toți” sau „Trebuie să mă descurc singură”?

Un exercițiu foarte util este să observi ce se întâmplă atunci când, pentru o singură dată, refuzi să îți joci rolul obișnuit. Dacă ești mereu cea care rezolvă și spui „astăzi nu pot”, cine reacționează și cum? Dacă ești cea care împacă mereu și lași conflictul să se rezolve fără tine, ce simți? Micile experimente de acest fel spun foarte mult despre rolul pe care îl porți.

Merită, de asemenea, să te întrebi cinstit ce îți oferă rolul tău și ce te costă. Responsabilitatea aduce competență, dar poate face dificilă delegarea. Empatia te conectează cu ceilalți, dar poate estompa linia dintre nevoile lor și ale tale. Umorul creează apropiere, dar poate deveni și o formă rapidă de a evita durerea reală.

A înțelege rolul pe care îl jucăm nu înseamnă să îl abandonăm brusc, ci să avem, pentru prima dată, libertatea de a alege când să îl folosim și când putem, pur și simplu, să fim altfel.

Sursă: Revista PSYCHOLOGIES Romania (psychologies.ro)