“Oslo, 31 august”: drama lui Joachim Trier care merită văzută

Dacă ai douăzeci de minute libere și vrei un film care să-ți rămână în minte multă vreme, îți recomand cu toată căldura “Oslo, 31 august”, drama norvegiană semnată de Joachim Trier. Nu e o poveste ușoară, dar e genul de film care te face să privești altfel oamenii din jurul tău care se luptă cu propriile demoni.

Numele lui Trier îți sună probabil familiar din ultimii ani, mai ales după succesul răsunător al filmelor “Cea mai rea fată din lume” și “Valoare sentimentală”, acesta din urmă aducându-i și un Oscar pentru cel mai bun film străin în 2026. Dar înainte de toate aceste realizări, regizorul norvegian a semnat acest film din 2011, care rămâne, în opinia mea, una dintre cele mai sincere portretizări ale dependenței și ale singurătății pe care le-am văzut vreodată pe ecran.

Un detaliu interesant pentru cinefile: filmul este inspirat din același roman al scriitorului francez Pierre Drieu La Rochelle care a stat și la baza clasicului “Le feu follet” al lui Louis Malle din 1963. Totuși, Trier nu face un remake, ci propune o abordare complet nouă, adaptată la Oslo-ul contemporan.

Povestea urmărește 24 de ore din viața lui Anders, un bărbat de 34 de ani care, cu doar două săptămâni înainte de a termina un tratament îndelungat într-un centru de reabilitare, primește permisiunea să meargă în Oslo pentru un interviu de angajare. Ce pare la prima vedere o șansă de a-și reface viața se transformă într-o zi de introspecție dureroasă, în care Anders își revede prietenii, fosta iubită, sora și un posibil angajator.

Ce m-a impresionat cel mai mult este onestitatea brutală cu care filmul tratează reticența celor din jur. Familia și prietenii lui Anders vor să-l susțină, dar frica de o eventuală recidivă și rănile din trecut fac ca acest sprijin să vină mereu cu jumătate de măsură. E o realitate pe care mulți dintre noi o cunoaștem, fie direct, fie prin cineva apropiat care s-a luptat cu o dependență.

Fără să dezvălui prea multe, pot spune că finalul filmului nu mizează pe surprize spectaculoase, ci pe o construcție emoțională migăloasă a unui om prins între dorința de a se reintegra și sentimentul acut că nu-și mai găsește locul nicăieri. Interpretarea lui Anders Danielsen Lie este remarcabilă și dă viață unui personaj complex, vulnerabil, autentic.

Stilistic, filmul se înscrie în curentul minimalist al Noului Val scandinav, fiind departe de energia debordantă a unor filme precum “Trainspotting” sau de tonul apocaliptic al “Requiem for a Dream”. Trier preferă o cameră discretă, aproape documentaristă, care lasă loc emoției să se construiască firesc, fără artificii.

Un sfat practic dacă te hotărăști să-l vezi: pregătește-te emoțional, pentru că nu e un film ușor de digerat. Recomand să-l vizionezi într-un moment în care ai energia și răbdarea necesare pentru o poveste introspectivă, poate seara, într-un cadru intim, cu o cană de ceai alături. Și, spre deosebire de multe filme pe care le revezi cu plăcere, acesta e genul care merită o singură vizionare atentă – impactul lui emoțional e suficient de puternic încât să rămână cu tine multă vreme după genericul final.

Dacă te confrunți tu sau cineva apropiat cu o dependență, filmul poate fi și un punct de plecare pentru o discuție deschisă despre cât de important este sprijinul constant, nu doar cel oferit din obligație sau din frică. Uneori, cele mai grele bătălii nu se văd, iar acest film ne reamintește exact asta.

Sursă: Zile și Nopți (zilesinopti.ro)