Nu caută boala, ci grija: ce e tulburarea factică

„Analizele sunt bune, dar eu simt că este ceva grav.”

Am auzit fraza asta de la o femeie care avea, literalmente, un dosar medical impresionant. Consultații, internări, investigații complexe, opinii de la medici din mai multe orașe. Cunoștea fiecare rezultat de laborator, fiecare termen medical, fiecare tratament încercat, pe dinafară.

Și totuși, niciun diagnostic nu părea să explice pe deplin ceea ce trăia.

Draga mea, dacă citești rândurile astea și te gândești la cineva din viața ta – sau, cine știe, chiar la tine – vreau să știi de la început un lucru important: în spatele unei astfel de povești nu se află doar frica de boală. Se ascunde, aproape mereu, o nevoie profundă de a fi îngrijită, ascultată și protejată.

Există oameni care ajung să își construiască întreaga identitate în jurul rolului de pacient. Nu pentru bani, nu ca să evite responsabilități, nu pentru vreun avantaj. Ci pentru că, oricât ar părea de greu de înțeles din exterior, boala devine singurul loc în care se simt cu adevărat văzuți.

Asta este, în esență, tulburarea factică – și merită să vorbim despre ea cu blândețe, nu cu judecată.

Ce este, de fapt, tulburarea factică?

Tulburarea factică este o afecțiune psihică în care persoana produce, exagerează sau inventează simptome medicale ori psihologice pentru a fi percepută ca bolnavă și pentru a primi îngrijire.

Diferența față de simulare este esențială: aici nu există niciun beneficiu extern urmărit – nu e vorba de bani, concediu medical, evitarea unei pedepse sau despăgubiri.

Motivația este profund emoțională: nevoia de atenție, de apropiere, de a fi îngrijit cu adevărat.

Pentru persoana afectată, rolul de pacient devine, fără ca ea să realizeze pe deplin, o sursă de identitate și siguranță.

De ce ar face cineva asta?

E întrebarea care vine mereu, firesc, cu o urmă de neîncredere.

Răspunsul, de cele mai multe ori, nu are legătură cu dorința de a înșela, ci cu o suferință veche, care caută un loc unde să se exprime.

În multe cazuri, persoanele cu tulburare factică au trecut prin:

• neglijare emoțională în copilărie;
• abuz sau traumă;
• spitalizări repetate în primii ani de viață;
• pierderea unei persoane apropiate;
• relații în care au primit atenție doar atunci când au fost bolnave.

Astfel, mintea ajunge, fără voia ei, să asocieze îngrijirea cu boala.

Mesajul interior devine, dureros de simplu: „Sunt văzută doar atunci când sufăr.”

Cum se manifestă, concret?

Manifestările diferă enorm de la o persoană la alta.

Unele descriu simptome care nu pot fi confirmate prin nicio investigație. Altele modifică rezultatele analizelor sau își provoacă singure anumite simptome.

Pot ajunge frecvent la camerele de gardă, schimbă medicii atunci când nu primesc diagnosticul pe care îl așteptau și acceptă investigații sau intervenții medicale riscante, uneori chiar dureroase.

Nu de puține ori, au cunoștințe medicale peste medie și descriu simptomele cu o precizie care impresionează chiar și specialiștii.

O poveste care spune mai mult decât orice diagnostic

Cristina avea 39 de ani și era cunoscută în mai multe spitale.

Ajungea frecvent la consultații cu simptome severe, dar investigațiile nu confirmau ceea ce descria.

La început, medicii au bănuit o boală rară. În timp, au observat ceva: simptomele apăreau mai ales atunci când rămânea singură sau după conflicte importante cu familia.

În psihoterapie, Cristina a vorbit despre copilăria ei. Își amintea că mama devenea afectuoasă doar atunci când făcea febră. În rest, era rece, distantă, ocupată cu propriile ei probleme.

„Când eram bolnavă, mă ținea în brațe. Cred că atunci m-am simțit cel mai iubită”, a spus ea.

Uneori, trecutul continuă să vorbească prin corp – și e important să învățăm să-l ascultăm, nu doar să-l tratăm simptomatic.

Când boala devine identitate

Pentru majoritatea dintre noi, boala e o experiență pe care ne dorim s-o depășim cât mai repede.

Pentru persoana cu tulburare factică, lucrurile sunt mult mai complicate. Rolul de pacient poate aduce exact ceea ce lipsește în alte zone ale vieții:

• atenție;
• apropiere;
• grijă;
• compasiune;
• sentimentul că e importantă pentru cineva.

Asta nu înseamnă că persoana e conștientă de toate mecanismele care îi influențează comportamentul. De multe ori, suferința e cât se poate de reală, chiar dacă boala prezentată nu este.

Dar Sindromul Münchausen? Nu e același lucru?

Multă vreme, termenul „Sindrom Münchausen” a fost folosit pentru formele severe ale tulburării factice.

Astăzi, specialiștii preferă denumirea de tulburare factică, pentru că descrie mai exact tabloul clinic și evită conotațiile dramatice pe care le-a căpătat termenul vechi.

Există și o formă deosebit de gravă, în care o persoană provoacă sau inventează simptome unei alte persoane aflate în grija ei – de cele mai multe ori un copil – pentru ca aceasta să fie percepută ca bolnavă. Se numește tulburare factică impusă altuia și necesită intervenție medicală și socială rapidă, pentru că poate pune în pericol viața victimei.

Cum reacționăm când aflăm adevărul?

Când descoperim că cineva și-a inventat sau provocat singur simptomele, prima reacție e aproape mereu furia.

„Ne-a mințit.” „Ne-a manipulat.” „A pierdut timpul medicilor.”

Sunt reacții firești. Dar dincolo de ele, merită să ne oprim și să ne întrebăm: ce fel de suferință îl poate face pe un om să creadă că singura cale de a primi grijă este să fie bolnav?

Compasiunea nu înseamnă să încurajăm comportamentul, ci să înțelegem că el exprimă, în fond, o nevoie psihologică profundă și nesatisfăcută.

Există tratament? Se poate ieși din acest tipar?

Da, deși drumul e adesea dificil.

Primul obstacol e că multe persoane nu recunosc problema și rup legătura cu specialiștii de îndată ce comportamentul e pus în discuție.

Când acceptă totuși ajutorul, psihoterapia poate fi extrem de utilă: ajută la identificarea nevoilor emoționale din spatele tulburării și, mai important, la găsirea unor moduri mai sănătoase de a cere sprijin – prin cuvinte, nu prin simptome.

Dacă sunt prezente depresia, anxietatea sau alte tulburări asociate, medicul psihiatru poate recomanda și tratament medicamentos, alături de terapie.

Ce putem face noi, cei din jur?

Dacă bănuiești că cineva apropiat trece prin așa ceva, câteva lucruri chiar contează:

• oferă atenție și în afara momentelor de criză, nu doar când persoana suferă;
• evită confruntarea acuzatoare – ea nu face decât să întărească rușinea și izolarea;
• încurajează, cu blândețe, sprijinul unui psihoterapeut;
• ai grijă și de tine – susținerea unei persoane cu tulburare factică poate fi epuizantă emoțional.

Dincolo de diagnostic

Poate că cea mai importantă lecție pe care ne-o oferă această tulburare este că oamenii nu caută întotdeauna boala. Uneori, caută ceea ce boala le aduce.

O mână întinsă. Cineva care ascultă cu adevărat. Un loc în care, pentru prima dată după mult timp, cineva întreabă sincer: „Cum te simți?”

Când un copil învață că e iubit doar atunci când suferă, există riscul ca, ajuns adult, să caute inconștient aceeași formă de iubire. De aceea, în spatele unei tulburări factice nu vedem doar un pacient și nici doar un comportament dificil. Vedem un om care încearcă, pe un drum dureros și nepotrivit, să își împlinească una dintre cele mai profunde nevoi umane: aceea de a conta pentru cineva.

Și tu, dragă cititoare, ia-ți un moment să te gândești sincer: când ai primit ultima dată iubire fără să fie nevoie să suferi ca să o primești?

Sursă: Revista PSYCHOLOGIES Romania (psychologies.ro)